Ion Iliescu  (n. 3 martie 1930, Olteniţa) este un om politic român. A fost preşedinte ales al României între anii 1990-1996 şi 2000-2004. În prezent (2006) este senator PSD.
Iliescu este o figură dominantă a politicii româneşti de după 1989. În timpul mandatelor sale a început introducerea reformelor politice, sociale şi economice, dar acestea societatea civilă şi forurile internaţionale le-au calificat drept insuficiente şi „de faţadă”. În acelaşi timp, Iliescu este acuzat de societatea civilă din România că are convingeri comuniste, că ar fi tolerat corupţia atât în partidul condus de el, cât şi în administraţie.
În 2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din 1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma şi la invitaţia lui Iliescu au descins în Bucureşti pentru a înăbuşi manifestaţiile antiguvernamentale. Iliescu declară că scopul anchetei este „răzbunare” împotriva sa. La sfârşitul anului 2006, Ion Iliescu a fost ales preşedinte de onoare al PSD.
Biografie
Alexandru, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Olteniţa, a fost comunist ilegalist şi a participat în 1931 în U.R.S.S., unde ajunsese clandestin, la congresul Partidului Comunist de la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în ţară a fost condamnat la închisoare, unde a şi murit.
La vârsta de 9 ani, Ion Iliescu a fost înfiat de mătuşa lui, Aristiţa. Aristiţa avea să ajungă servitoare şi bucătăreasă a Anei Pauker. Ana Pauker l-a ajutat pe Iliescu să fie trimis la Moscova pentru a studia la Institutul Energetic.
Din 1949 este membru al CC al UTM, iar secretar din 1954. La 19 august 1956 a fost ales preşedinte al Comitetului de organizare a Asociaţiilor Studenţeşti, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior va deveni şef de secţie la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru problemele tineretului (1969-1971), secretar al Comitetului PCR Timiş şi Iaşi (pânã în 1977), preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984), iar între anii 1965-1984 membru al CC al PCR.
Revenit în ţară, a ocupat funcţii înalte în nomenclatura comunistă. A fost printre altele ministru al tineretului în 1968 şi s-a aflat în conducerea Uniunii Tineretului Comunist.
Îndepărtat din Bucureşti de Ceauşescu, după 1971 (fiind printre singurii tovarăşi care nu şi-a făcut autocritica în urma apariţiei Tezelor din aprilie), a ocupat funcţia de secretar-adjunct al comitetului judeţean al P.C.R. din Timiş, apoi din Iaşi, din 1984 fiind îndepărtat cu totul din funcţiile de conducere. A avut funcţia de director al Editurii Tehnice până în 1989. Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naţionale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale), apoi în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) şi în final în Partidul Social Democrat (PSD).
Revoluţia din 1989
Ion Iliescu anunţă constituirea FSN
Revoluţia din 1989 a început la Timişoara ca revoltă populară, dar după moartea lui Nicolae Ceauşescu, Iliescu si o parte a disidenţilor politici au preluat puterea şi au creat organizaţia „Frontul Salvării Naţionale”.
Sistemul pluripartit propus de Iliescu a fost mai degrabă asemuit cu sistemul de reforme tip „Perestroika”, lucru susţinut şi de faptul că prima înţelegere postrevoluţionară a României a fost cu Rusia.
Iliescu nu a renunţat la ideologia comunistă, susţinând în timpul revoluţiei un plan de măsuri de restructurare a agriculturii şi comerţului şi nu o trecere la capitalism. Aceste idei erau susţinute şi de alţi membrii ai FSN, ca Silviu Brucan, care considerau că revoluţia a fost împotriva lui Ceauşescu şi nu împotriva comunismului.
După Revoluţia din 1989
A fost format Frontul Salvării Naţionale, care s-a prezentat poporului doar ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. Cu toate acestea, FSN a candidat în primele alegeri şi le-a cîştigat cu 70% din voturi.
Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizaţia trecând prin câteva schimbări de nume (FDSN, PDSR, PSD). Ulterior FSN şi-a pierdut caracterul de guvern naţional şi şi-a atras multe critici pentru faptul că, deşi era singurul exponent al puterii inainte de Mai 1990, a candidat în primele alegeri libere.
Iliescu şi-a atras numeroase critici în urma “mineriadelor”, al căror regizor din umbră a fost considerat.
In 2007, cei mai multi analişti politici şi istorici îl consideră pe Ion Iliescu ca fiind direct responsabil de formarea unei clase politice corupte: Tom Gallagher profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie, despre Ion Iliescu”: „[...] mai-marii zilei au primit instantaneu undă verde pentru acumularea unor averi la care niciun politician occidental nu ar indrazni sa viseze. In perioada mandatelor lui Iliescu, activele uzinelor şi băncilor de stat au căzut, pe rând, pradă procesului edificării unei clase politice inimaginabil de instărite. Sub privirea paternală a lui Ion Iliescu au avut loc marile devalizări. Pentru majoritatea cetăţenilor ţării, anii în care acesta s-a aflat în fruntea statului nu au adus altceva decât prăbuşirea standardului lor de viaţă, astfel încât mulţi au ales să-şi părăsească ţara în căutarea unui trai mai decent. In 2005, Iliescu devenea o povară chiar şi pentru propriul partid, [...]”
Intervenţii în favoarea celor implicaţi în crimele din 1989
Prin Decretul nr. 4 din ianuarie 1990, când încă nu fusese ales preşedinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracţiunile săvârşite în timpul revoluţiei din 1989 care se încadrau la mai puţin de 5 ani pedeapsă. Astfel au scăpat de puşcărie toţi cei care au bătut revoluţionarii arestaţi.
Consecvent principiilor sale de apărător al criminalilor din 1989, Ion Iliescu a graţiat membrii C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. care fuseseră condamnaţi pentru că au aprobat, în şedinţa din 17 decembrie 1989, reprimarea revoluţiei române din 1989. De asemeni a graţiat ofiţerii condamnaţi pentru deschiderea focului în zona Calea Lipovei din Timişoara şi a protestat la condamnarea generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, care fuseseră de asemeni găsiţi vinovaţi de reprimarea revoluţiei, dar fuseseră numiţi membri în primul guvern FSN de Iliescu. După ce Iliescu a reajuns în 2001 la conducerea României, noul procuror general numit de el, Tănase Joiţa, a făcut recurs în anulare împotriva sentinţelor de condamnare a celor doi generali, care astfel au scăpat de detenţie.
În decembrie 2003, Ion Iliescu l-a graţiat pe Iosif Veverca, un miliţian care a ucis o persoană în revoluţia din 1989 la Timişoara.
În acelaşi decret prin care l-a graţiat pe Miron Cosma, Ion Iliescu l-a graţiat şi pe Ioan Corpodean, ofiţer de miliţie implicat în reprimarea revoluţiei de la Timişoara.
În opinia lui Iliescu, poporul român trebuie să se obişnuiască cu faptul că adevărul despre revoluţia din 1989 nu poate fi aflat, întrucât nici adevărul despre moartea lui Kenedy nu se cunoaşte